Sistemul de pensii: la un pas de colaps


    Toate statele mari europene înregistrează deficite serioase la fondurile publice de pensii. Una din cauzele care au dus la această situaţie este şi aceea că aproape toate ţările UE au încă sistemul public de pensii construit pe principiul "solidarităţii": pensionarul nu primeşte la bătrâneţe banii săi, colectaţi vreme de 20-30 de ani într-un cont purtător de dobândă, ci pensia îi este plătită din ce se încasează de la cei care muncesc, sub formă de "asigurările sociale (CAS)". Aşa cum la rândul său, când lucra,  contribuia lunar pentru cei aflaţi la pensie. Altfel spus, banii sunt luaţi cu o mână, de la salariaţi şi daţi aproape instantaneu cu cealalată, la pensionari.

    Acest sistem, "inventat" în urmă cu 130 de ani de Bismarck, s-a menţinut aproape neschimbat în majoritatea statelor, asta deşi numărul pensionarilor s-a triplat comparativ cu 1950, perioada în care o persoană încasează pensie a crescut de la 6-7 ani, în perioada interbelică, la 12-15 ani, azi, iar numărul femeilor care au un loc de muncă a crescut de patru ori, comparativ cu anii '50. Rezultatul: azi, în majoritatea statelor europene raportul dintre numărul de angajaţi şi cel al pensionarilor este în cel mai bun caz de 1,5:1. România stă chiar mai rău, cu 5,6 milioane de pensionari la cca 6 milioane de salariaţi, contribuţiile sociale (CAS) plătite de angajator şi angajat depăşind 50 la sută din salariul net!

    O altă cauză care a secătuit de bani fondurile de pensii este presiunea politică. În aproape toate statele U.E. categoriile asistate - pensionari, şomeri, persoane cu handicap, beneficiari de alocaţii sociale, etc - totalizează mai mult de jumătate din masa de votanţi activi. Şi deseori, politicienii, nu doar că ezită să elimine unele alocaţii de stat, dar de cele mai multe ori inventează câte una-două la fiecare campanie electorală.

    Există şi cauze "regionale" să le spunem: în Vest, creşterea duratei de viaţă a oamenilor  cu 5-7 ani, faţă de acum 50 de ani - ca efect al îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi a tratamentelor medicale - este şi ea o problemă majoră, întrucât perioada în care o persoană încasează pensie s-a dublat, comparativ cu acum jumătate de secol; în vreme ce în statele est-europene, inclusiv în România, alte probleme majore sunt lipsa locurilor de muncă, migraţia tinerilor - potenţiali contribuabili - către statele vestice, şi nu în ultimul rând corupţia - care face să "se topească" an de an procente bune din fondurile de pensii, dar şi să încurajeze munca la negru.

    În 2009, deficitele la fondurile de pensii din statele U.E. totalizau 180 de miliarde de euro. Cu o creştere constantă, anuală, de cca 2-3 procente. "Deficit la fondurile de asigurări sociale" înseamnă că din CAS-uri - oricum foarte mari - nu se strâng sume suficiente pentru plata pensiilor, diferenţa trebuind acoperită de la bugetul de stat sau din împrumuturi publice. În România, deficitul fondurilor de pensii era în 2016 de cca 5,5 miliarde de euro, cu o creştere anuală de 4 procente. Evident că în aceste condiţii, prăbuşirea sistemelor publice de pensii este doar o chestiune de timp.

    MAJORAREA VARSTEI DE PENSIONARE: O EROARE URIAŞĂ!

    Cine îşi imaginează că armata de "experţi" din instituţiile U.E.  este una infailibilă şi că oamenii aceia sunt "nemaipomeniţi de deştepţi, gândesc cu viziune şi tot ce fac e sută la sută bine" se pripeşte, în cel mai bun caz. Categoric sunt mai deştepţi şi mai oneşti decât ai noştri, dar infailbili, clar nu. Istoria recentă a Uniunii Europene abundă în exemple de decizii, văzute iniţial ca foarte bune şi care, pe măsură aplicării lor, s-au dovedit ineficiente şi deseori chiar greşite. Spaţiul şi tema analizei noastre nu ne permit să dezvoltăm subiectul, deaceea avem rugămintea să ne credeţi pe cuvânt...

    Evident, nici problema "deficitelor la fondurile de pensii" nu a fost ocolită de atenţia experţilor UE, dar nici de ghinionul deciziilor pripite. Faţă de potenţialul dezastru al fondurilor de pensii, liderii europeni s-au lăsat convinşi, în urmă cu 8 ani, de tehnicieni - adică genul acela de "expert pe felia sa", însă lipsit de viziune de ansamblu - să pună în aplicare un plan de măsuri, despre care la acea vreme se credea că va reechilibra sistemele de pensii. Cea mai importantă dintre măsuri a fost creşterea vârstei de pensionare la 65 de ani. Calculul era simplu: majorarea cu 5 ani a vârstei de pensionare echivala cu creşterea perioadei de contribuţie la fondurile de asigurări sociale, de la 30 de ani, la 35. Şi ar fi avut ca efect scăderea numărului pensionarilor cu 20 de procente - segmentul 60-65 ani, care rămâne astfel în câmpul muncii şi reducerea cotelor CAS, de la 50 la sută din salariu în 2009, la sub 40 la sută, în 2017, implicit stimularea creării de locuri de muncă. În România, măsura ar fi trebuit să ducă în 8 ani, la creşterea numărului de salariaţi, de la 6, la 7 milioane şi scăderea numărului de pensionari, de la 5,6, la 5 milioane. Şi la scăderea CAS cu o treime, începând cu 2017.

    Luată de valul entuziasmului, dar şi presată de milioanele de pensionari/votanţi care îşi vedeau ameninţate pensiile, clasa politică europeană a trecut la aplicarea acestei măsuri fără o analiză serioasă de ansamblu. După 8 ani, rezultatul este unul mai degrabă pesimist: deficitele bugetelor sociale se menţin la fel de ridicate, prin urmare nici nu se pune problema să fie reduse CAS-urile! Evident, nici munca la negru nu s-a redus şi nici efectele de bumerang generate de aceasta. Deşi numărul pensionarilor a mai scăzut - datorită menţinerii în câmpul muncii a categoriilor 62-65 ani - cel al salariaţilor nu a înregistrat creşterea aşteptată. Fără să beneficieze de reducerea CAS şi stimulente suplimentare care să conducă la creearea de noi locuri de muncă - şi loviţi în plin de criza economică - patronii nu şi-au permis să păstreze pe posturi persoanele din segmentul 62-65 de ani şi în acelaşi timp să angajeze noi salariaţi. Menţinerea pe post a pensionarului a blocat accederea în câmpul muncii a tânărului absolvent! A scăzut astfel numărul pensionarilor, dar a crescut numărul şomerilor. Ce s-a economisit prin reducerea numărului de pensionari, s-a cheltuit pentru suplimentarea fondurilor de şomaj. Mai mult, prin blocarea accesului tinerilor la joburi, s-a ajuns chiar în situaţia de a avea pierderi şi mai mari: ce se economiseşte prin scăderea numărului pensionarilor, se cheltuieşte cu plata ajutoarelor de şomaj pentru tineri; măsura a dus la ...ridicarea vârstei de debut la fondurile de pensii, de la 19-20 de ani, la 23-25 ani. Că până atunci, tânărul e silit să stea în şomaj, în loc să muncească şi să plătească astfel CAS! Astfel că salariatul, deşi va ieşi la pensie la 65 de ani, tot 30 de ani contribuie la CAS.

    O altă măsură de redresare a fondurilor de pensii a reprezentat-o înfiinţarea "pensiilor private obligatorii", pilonul II cum este ea numită la noi. Concret, s-a decis ca 20 la sută din contribuţia salariatului la fondurile de pensii (2 la sută din salariul brut) să meargă într-un fond privat de acumulare, pentru ca aceşti bani să fie înmulţiţi în timp. Astfel că, la pensie, salariatul va primi - pe lânga pensia de la Stat, pentru contribuţia sa la Bugetul Public - şi o alocaţie lunară de la fondul privat. Care, cel puţin teoretic - datorită acumulării de dobândă - ar trebui să însumeze o treime din valoarea pensiei publice.

    Şi teoretic va rămâne! Pentru că, cel puţin în România,"înmulţirea" banilor depuşi de salariaţi pare tot mai mult o utopie. Prin perceperea a tot felul de comisioane - de "administrare", de "risc", etc - Fondurile private au grijă ca în conturile depunătorilor să rămână - în cifre reale - chiar mai puţini bani decât au depus! La o dobândă de cca 4 procente, anual, din care ţi se iau comisioanele de rigoare, abia dacă ai o creştere a sumei cu 3 procente, însă cu o inflaţie anuală de minim 4 procente! Altfel spus, de găselniţa asta, numită "economisire obligatorie" au de câştigat doar Fondurile de investiţii, singurele care obţin profit real din aceste contribuţii. În plus, prin modul similar de acţiune şi dobânzile aproape identice, aceste Fonduri dau tot mai clar impresia că s-au înţeles între ele. În aceste condiţii, şansele de a-şi pierde clienţii sunt minime: dacă nu eşti mulţumit de ce îţi oferă fondul A, ai de ales să mergi la fondul B ...care îţi va oferi acelaşi lucru! Fără obligaţia de a garanta clienţilor o creştere reală a depozitelor şi fără riscul de a-şi pierde "clienţii" e greu de crezut că această "măsură" va salva vreodată deficitul fondurilor de pensii...

    TREI SOLUŢII PENTRU SALVAREA BUGETELOR DE PENSII

    Cu paşi siguri, sistemul de pensii se apropie de colaps. Şi totuşi, există soluţii realiste pentru evitarea acestui dezastru iminent? Consultat pe această temă, Mihai Coviţă - analist în politici publice - concluzionează răspicat: "evident că există! Sunt cunoscute de ani buni şi simplu de aplicat. Problema este însă la politicieni, care, având interese electorale şi materiale personale, nu par motivaţi să le aplice...".

     Domnule Mihai Coviţă, în opinia Dvs care credeţi că este cauza principală ce adânceşte deficitul bugetelor publice de pensii?

    Mihai Coviţă: sunt mai multe cauze şi din păcate în legătură strânsă, accentuîndu-se reciproc. Influenţa principală a uneia sau a alteia diferă de la o regiune geografică la alta. Astfel, în vreme ce în Occident cauza principală o constituie creşterea duratei de viaţă a populaţiei, în Est principalele probleme sunt scăderea constantă a numărului de contribuabili şi nivelul scăzut al salariilor. În cazul României, dincolo de aceste cauze, să le spunem obiective, alte trei contribuie dramatic la colapsul bugetelor de pensii: emigrarea tinerilor, corupţia, acest cancer care a cuprins toate sferele societăţii; şi distribuirea inechitabilă a banilor, mai degrabă pe clientelism electoral decât pe justeţe...

    Ce credeţi că ar trebui făcut, înainte de toate?

    Mihai Coviţă: peste tot în Europa identificarea de soluţii pentru angajarea tinerilor a devenit prioritate absolută. În Occident, şomajul în rândul tinerilor a atins 30 la sută! La noi, situaţia este mai bună statistic doar pentru că aproape jumătate din tineri emigrează în Vest la cca un an de la terminarea studiilor... Doar prin angajarea a cât mai multor tineri se va putea vorbi de reechilibrarea sănătoasă a bugetelor sociale, întrucât vor scădea cheltuielile cu ajutoarele de şomaj şi vor creşte încasările bugetare, prin aportul pe care îl aduc proaspeţii salariaţi. Este de preferat astfel ca, în loc să stimuleze emigrarea tinerilor, Statul să sprijine patronatele pentru a face angajări - prin reducerea contribuţiilor la fondurile de pensii şi prin acordarea de facilităţi fiscale. Se poate pune pe picioare un program serios de sprijinire a investiţiilor din fonduri nerambursabile în afaceri de tip familial şi PFA, care se pliază mai bine pe mentalitatea şi motivaţiile tinerilor. Analize serioase arată că potenţialul economic al României - în special cel agricol şi de servicii rurale - este azi exploatat la mai puţin de 50 la sută!.

    Chiar şi în condiţiile în care vor apărea joburi noi, credeţi că actualul sistem de pensii - construit pe principiul "luăm de la a şi dăm la b" va mai rezista? Populaţia îmbătrâneşte, tineri care să contribuie la CAS sunt tot mai puţini, CAS-urile par  exorbitante...

   Mihai Coviţă: poate rezista doar dacă guvernanţii vor identifica surse complementare de subvenţionare a Bugetului public de pensii. Altfel, bazându-se exclusiv pe încasările din contribuţiile datorate de salariaţi şi angajatori, prăbuşirea sa este iminentă. Ar fi nevoie de un număr dublu de joburi faţă de acum - adică minim 12 milioane! - pentru ca acest sistem să reziste doar din contribuţii! Trecerea treptată, de la sistemul solidar - în care banii nu sunt investiţi, ci luaţi de la unii şi daţi aproape simultan la alţii - la sistemul de acumulare, adică  al conturilor de economii pe termen lung este o urgenţă maximă! Ceea ce avem azi în România - politica prin care 2 la sută din salariu sunt direcţionaţi spre fonduri private - este, desigur o glumă proastă. Cu 2 la sută contribuţie lunară, minus comsioanele percepute de Fonduri, la bătrâneţe nu se strânge cine ştie ce. Astfel că Statul va trebui să suporte, ca şi până acum, o parte importantă din pensie, situaţia neschimbându-se cu nimic.  Solutia eficientă este ca, cel puţin în cazul categoriilor sub 40 de ani, contribuţia datorată de salariat să meargă în totalitate într-un fond de acumulare, nu doar o cincime ca acum. Aceste generaţii mai au cel puţin 25 de ani până la pensie şi pot acumula astfel, din contribuţii şi dobânzi, sume suficiente pentru a se "autofinanţa" la bătrâneţe. Şi nu vor mai primi pensie şi de la Stat.

    Dar scăderea contribuţiilor datorate de angajatori şi direcţionarea contribuţiilor reţinute de la salariaţi către fonduri de acumulare nu vor agrava deficitul Bugetului de pensii?

    Mihai Coviţă: în mod sigur, nu. Dimpotrivă. Dacă vor fi aplicate aceste măsuri, avem şanse mari să evităm o catastrofă socială în deceniul următor. Dacă nu, prăbuşirea nu va putea fi evitată, deşi Statul va fi nevoit oricum să subvenţioneze cu şi mai mulţi bani bugetele de pensii, de la an la an! În acest moment, Bugetul public de pensii din România este finanţat din: contribuţiile reţinute de la salariaţi, care reprezintă cca 25 la sută din bugetul total de pensii; contribuţiile datorate de angajatori, care reprezintă cca 37 la sută din acest buget; în total, din contribuţii se strâng 62 la sută din bugetul anual pentru pensii. Diferenţa este acoperită de la bugetul de Stat - o diferenţă care creşte vertiginos de la an la an. În 2017, subvenţiile de completare totalizează 38 la sută, pentru 2018 se estimează că vor depăşi 40 la sută; şi tot aşa... Ponderea salariaţilor sub 40 de ani  din totalul salariaţilor este de 35 la sută - din motive de şomaj, emigrare, muncă la negru, etc. Prin urmare, prin direcţionarea în totalitate către conturi de economii a contribuţiilor datorate de salariaţii sub 40 de ani, bugetul public de pensii va pierde doar 7 la sută. Fără a mai lungi cu calcule vă spun că efortul bugetar suplimentar va fi de maxim 1,5 la sută din PIB, într-o ţară în care evaziunea fiscală este de 20 la sută.

    Şi credeţi că Fondurile private de pensii vor înmulţi în cifre reale banii deponenţilor, astfel încât aceştia să încaseze o pensie decentă, din doar 10 la sută contribuţie lunară?

    Mihai Coviţă: din păcate, experienţa ultimilor 8 ani arată că aceste Fonduri private nu au capacitatea de a aduna în conturile clienţilor sume decente. Ideal, din punctul meu de vedere, ar fi ca aceste contribuţii datorate de salariaţi să meargă în Fonduri de pensii sindicalizate, organizate pe principiul CAR-urilor şi aflate sub controlul depunătorilor. Şi care, prin lege, să poată folosi aceşti bani doar pentru creditarea investiţiilor sociale pe termen mediu şi lung (achiziţii de locuinţe şi bunuri de consum, investiţii în energie, investiţii în obligaţiuni de Stat, etc), cu garanţii privind dobânda oferită depunătorilor. Raţiunea fondurilor va fi creşterea reală a depunerilor salariaţilor, nu profitul lor. Se ating astfel patru obiective dintr-un foc: se obţin resurse pentru investiţii pe termen lung, implicit pentru creearea de noi joburi; se deblochează industriile de vârf şi piaţa creditelor pentru persoanele cu venituri mici şi vechime redusă - clienţi neatractivi pentru bănci - care astfel ar putea să işi achiziţioneze locuinţe, mobilier, maşini având acces la aceste Fonduri de acumulare; Statul însuşi se poate împrumuta pe termen lung la aceste fonduri, sub formă de obligaţiuni, putând astfel să finanţeze lucrări de dezvoltare utilitară pe termen lung şi să relanseze economia; pierderile - generate de direcţionarea acestor contribuţii de la bugetele sociale publice către fonduri de acumulare - se recuperează din creşterea economică generată de investirea acestor bani, deci Statul nu va fi nevoit să subvenţioneze suplimentar Bugetul de pensii! Dacă în democraţii moderne, precum Canada, Suedia, Franţa, chiar şi în SUA se poate astfel, cu siguranţă trebuie să se poate şi în România!

    Identificaţi şi alte soluţii de echilibrare a Bugetului public de pensii, în afară de aceste două?

   Mihai Coviţă: o altă măsură de evitare, pe termen lung a colapsului sistemului public de pensii o reprezintă valorificarea UNICULUI avantaj pe care îl are România, în comparaţie cu restul ţărilor UE, pe acest domeniu: segmentul de populaţie 30-50 ani, DUBLU faţă de media europeană! Aşa numiţii "decreţei". În loc să ţipe toată ziua că ce o să ne facem când decreţeii vor ieşi la pensie, că sunt cca 400 000 pe an, guvernanţii ar trebui să implementeze de urgenţă politici de stimulare a cât mai multor români să contribuie la Fondurile de acumulare, chiar dacă nu au momentan un loc de muncă cu contract. Mai bine de 75 la sută dintre "decreţei" mai au cel puţin 25 de ani până la pensie! E adevărat că mai mult de jumătate din această categorie a emigrat în Occident, în căutarea unui loc de muncă. Mulţi dintre ei muncesc, unii cu forme legale - acest lucru însemnând că ei contribuie la fondurile de pensii din acele ţări, dar şi că vor lua pensie tot de acolo, nu de la Statul român. Ceilalţi însă - mai mult de jumătate - nu lucrează acolo cu forme legale. Aproape 1,8 milioane, după estimările EUROSTAT! Iar în ţară avem alte 2 milioane de români majori care nu sunt asiguraţi în sistemul de pensii. Aceştia ar trebui să reprezinte ţintele prioritare ale guvernanţilor! Care - prin legiferarea Fondurilor de acumulare sindicalizate - i-ar putea stimula să încheie contracte cu aceste Fonduri şi să işi asigure astfel o pensie consistentă în România! În acest moment, ca să închei o asigurare individuală de pensie cu Statul român - chiar dacă nu ai contract de muncă - pentru a-ţi asigura la bătrâneţe o pensie de cca 1000 lei net,  trebuie să plăteşti lunar o contribuţie echivalentă cu 26,5 la sută dintr-un salariu de 2400 lei, brut. Timp de 30 de ani! Adică 630 lei, lunar. Enorm! Asta, repet, deoarece banii nu sunt investiţi. Dar, dacă ai încheia o asigurare de pensie cu un Fond de acumulare, pentru o pensie de 1000 lei ai avea de plătit o contribuţie lunară de maxim 200 lei. E o sumă pe care majoritatea celor fără contracte de muncă şi-ar permite-o.

Olivia Şandru