Toate statele mari europene înregistrează deficite serioase la fondurile publice de pensii. Una din cauzele care au dus la această situaţie este şi aceea că aproape toate ţările UE au încă sistemul public de pensii construit pe principiul "solidarităţii": pensionarul nu primeşte la bătrâneţe banii săi, colectaţi vreme de 20-30 de ani într-un cont purtător de dobândă, ci pensia îi este plătită din ce se încasează de la cei care muncesc, sub formă de "asigurările sociale (CAS)". Aşa cum la rândul său, când lucra,  contribuia lunar pentru cei aflaţi la pensie. Altfel spus, banii sunt luaţi cu o mână, de la salariaţi şi daţi aproape instantaneu cu cealalată, la pensionari.

    Acest sistem, "inventat" în urmă cu 140 de ani de Bismarck, s-a menţinut aproape neschimbat în majoritatea statelor, asta deşi numărul pensionarilor s-a triplat comparativ cu 1950, perioada în care o persoană încasează pensie a crescut de la 6-7 ani, în perioada interbelică, la 12-15 ani, azi, iar numărul femeilor care au un loc de muncă a crescut de patru ori, comparativ cu anii '50. Rezultatul: azi, în majoritatea statelor europene raportul dintre numărul de angajaţi şi cel al pensionarilor este în cel mai bun caz de 1,5:1. România stă chiar mai rău, cu 5,6 milioane de pensionari la cca 6 milioane de salariaţi, contribuţiile sociale (CAS) plătite de angajator şi angajat depăşind 50 la sută din salariul net!

    O altă cauză care a secătuit de bani fondurile de pensii este presiunea politică. În aproape toate statele U.E. categoriile asistate - pensionari, şomeri, persoane cu handicap, beneficiari de alocaţii sociale, etc - totalizează mai mult de jumătate din masa de votanţi activi. Şi deseori, politicienii, nu doar că ezită să elimine unele alocaţii de stat, dar de cele mai multe ori inventează câte una-două la fiecare campanie electorală.

    Există şi cauze "regionale" să le spunem: în Vest, creşterea duratei de viaţă a oamenilor  cu 5-7 ani, faţă de acum 50 de ani - ca efect al îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi a tratamentelor medicale - este şi ea o problemă majoră, întrucât perioada în care o persoană încasează pensie s-a dublat, comparativ cu acum jumătate de secol; în vreme ce în statele est-europene, inclusiv în România, alte probleme majore sunt lipsa locurilor de muncă, migraţia tinerilor - potenţiali contribuabili - către statele vestice, şi nu în ultimul rând corupţia - care face să "se topească" an de an procente bune din fondurile de pensii, dar şi să încurajeze munca la negru.

    În 2023, deficitele la fondurile de pensii din statele U.E. totalizau 410 miliarde de euro. Cu o creştere constantă, anuală, de cca 2-3 procente. "Deficit la fondurile de asigurări sociale" înseamnă că din CAS-uri - oricum foarte mari - nu se strâng sume suficiente pentru plata pensiilor, diferenţa trebuind acoperită de la bugetul de stat sau din împrumuturi publice. În România, deficitul fondurilor de pensii era în 2023 de cca 9,5 miliarde de euro, cu o creştere anuală de 4 procente. Evident că în aceste condiţii, prăbuşirea sistemelor publice de pensii este doar o chestiune de timp.

    MAJORAREA VARSTEI DE PENSIONARE: O EROARE URIAŞĂ!

    Cine îşi imaginează că armata de "experţi" din instituţiile U.E.  este una infailibilă şi că oamenii aceia sunt "nemaipomeniţi de deştepţi, gândesc cu viziune şi tot ce fac e sută la sută bine" se pripeşte, în cel mai bun caz. Categoric sunt mai deştepţi şi mai oneşti decât ai noştri, dar infailbili, clar nu. Istoria recentă a Uniunii Europene abundă în exemple de decizii, văzute iniţial ca foarte bune şi care, pe măsură aplicării lor, s-au dovedit ineficiente şi deseori chiar greşite. Spaţiul şi tema analizei noastre nu ne permit să dezvoltăm subiectul, deaceea avem rugămintea să ne credeţi pe cuvânt...

    Evident, nici problema "deficitelor la fondurile de pensii" nu a fost ocolită de atenţia experţilor UE, dar nici de ghinionul deciziilor pripite. Faţă de potenţialul dezastru al fondurilor de pensii, liderii europeni s-au lăsat convinşi, în urmă cu 8 ani, de tehnicieni - adică genul acela de "expert pe felia sa", însă lipsit de viziune de ansamblu - să pună în aplicare un plan de măsuri, despre care la acea vreme se credea că va reechilibra sistemele de pensii. Cea mai importantă dintre măsuri a fost creşterea vârstei de pensionare la 65 de ani. Calculul era simplu: majorarea cu 5 ani a vârstei de pensionare echivala cu creşterea perioadei de contribuţie la fondurile de asigurări sociale, de la 30 de ani, la 35. Şi ar fi avut ca efect scăderea numărului pensionarilor cu 20 de procente - segmentul 60-65 ani, care rămâne astfel în câmpul muncii şi reducerea cotelor CAS, de la 50 la sută din salariu în 2012, la sub 40 la sută, în 2023, implicit stimularea creării de locuri de muncă. În România, măsura ar fi trebuit să ducă în 10 ani, la creşterea numărului de salariaţi, de la 6, la 7 milioane şi scăderea numărului de pensionari, de la 5,6, la 5 milioane. Şi la scăderea CAS cu o treime, începând cu 2023.

    Luată de valul entuziasmului, dar şi presată de milioanele de pensionari/votanţi care îşi vedeau ameninţate pensiile, clasa politică europeană a trecut la aplicarea acestei măsuri fără o analiză serioasă de ansamblu. După 11 ani, rezultatul este unul mai degrabă pesimist: deficitele bugetelor sociale se menţin la fel de ridicate, prin urmare nici nu se pune problema să fie reduse CAS-urile! Evident, nici munca la negru nu s-a redus şi nici efectele de bumerang generate de aceasta. Deşi numărul pensionarilor a mai scăzut - datorită menţinerii în câmpul muncii a categoriilor 62-65 ani - cel al salariaţilor nu a înregistrat creşterea aşteptată. Fără să beneficieze de reducerea CAS şi stimulente suplimentare care să conducă la creearea de noi locuri de muncă - şi loviţi în plin de criza economică din 2009-2012 şi de cea actuală - patronii nu şi-au permis să păstreze pe posturi persoanele din segmentul 62-65 de ani şi în acelaşi timp să angajeze noi salariaţi. Menţinerea pe post a pensionarului a blocat accederea în câmpul muncii a tânărului absolvent! A scăzut astfel numărul pensionarilor, dar a crescut numărul şomerilor. Ce s-a economisit prin reducerea numărului de pensionari, s-a cheltuit pentru suplimentarea fondurilor de şomaj. Mai mult, prin blocarea accesului tinerilor la joburi, s-a ajuns chiar în situaţia de a avea pierderi şi mai mari: ce se economiseşte prin scăderea numărului pensionarilor, se cheltuieşte cu plata ajutoarelor de şomaj pentru tineri; măsura a dus la ...ridicarea vârstei de debut la fondurile de pensii, de la 19-20 de ani, la 23-25 ani. Că până atunci, tânărul e silit să stea în şomaj, în loc să muncească şi să plătească astfel CAS! Astfel că salariatul, deşi va ieşi la pensie la 65 de ani, tot 30 de ani contribuie la CAS.

    O altă măsură de redresare a fondurilor de pensii a reprezentat-o înfiinţarea "pensiilor private obligatorii", pilonul II cum este ea numită la noi. Concret, s-a decis ca 20 la sută din contribuţia salariatului la fondurile de pensii (2 la sută din salariul brut) să meargă într-un fond privat de acumulare, pentru ca aceşti bani să fie înmulţiţi în timp. Astfel că, la pensie, salariatul va primi - pe lânga pensia de la Stat, pentru contribuţia sa la Bugetul Public - şi o alocaţie lunară de la fondul privat. Care, cel puţin teoretic - datorită acumulării de dobândă - ar trebui să însumeze o treime din valoarea pensiei publice.

    Şi teoretic va rămâne! Pentru că, cel puţin în România,"înmulţirea" banilor depuşi de salariaţi pare tot mai mult o utopie. Prin perceperea a tot felul de comisioane - de "administrare", de "risc", etc - Fondurile private au grijă ca în conturile depunătorilor să rămână - în cifre reale - chiar mai puţini bani decât au depus! La o dobândă de cca 4 procente, anual, din care ţi se iau comisioanele de rigoare şi la o inflaţie galopantă în ultimii doi ani, abia dacă ai o creştere a sumei cu 3-4 procente, după 10 ani de acumulare! Altfel spus, de găselniţa asta, numită "economisire obligatorie" au de câştigat doar Fondurile de investiţii, singurele care obţin profit real din aceste contribuţii. În plus, prin modul similar de acţiune şi dobânzile aproape identice, aceste Fonduri dau tot mai clar impresia că s-au înţeles între ele. În aceste condiţii, şansele de a-şi pierde clienţii sunt minime: dacă nu eşti mulţumit de ce îţi oferă fondul A, ai de ales să mergi la fondul B ...care îţi va oferi acelaşi lucru! Fără obligaţia de a garanta clienţilor o creştere reală a depozitelor şi fără riscul de a-şi pierde "clienţii" e greu de crezut că această "măsură" va salva vreodată deficitul fondurilor de pensii...

 Olivia Şandru