Romania, lada de gunoi a Europei


    Cum a ajuns o ţară cu un potenţial rural uriaş - agricol şi uman - să importe 70 la sută din mâncare, să ţină două milioane de români buni de muncă la cheremul primarilor, trăind din ajutoare sociale şi pe alte trei să le alunge din ţară? Exiiistă o sumedenie de cauze şi explicaţii, ale căror detaliere ne-ar lua un an din viaţă.   Dintre toate, însă, ăle mai ale nenorocite şi mai importante - din care generează, în efect de domino, toate celelalte - sunt  educaţia precară, mentalitatea fundamentată pe nepăsare, dar mai ales mafiotizarea instituţionalizată a societăţii româneşti. Cancerul acesta care  s-a instalat în toate sferele vieţii noastre, de la ministru până la primarul de cătun, de la agentul APIA, până la patronul de aprozar.

    CÂND N-AI BANI, DAR AI TUPEU HRĂNEŞTI FRAIERI CU DEŞEU

    Logica e simplă: poţi fi fraier, dezvoltând o afacere de producţie agricolă proprie, de exemplu - riscând la modul cel mai serios să-ţi fie distrusă de concurenţa neloială, evazionistă cu voie de la Stat, de funcţionarii publici şpăguiţi de ăilalţi să te cureţe sau pur şi simplu de clienţii care vor prefera tot otrăvurile importatorilor, pe motiv de reclamă; sau, dacă eşti “deştept” şi ai un pic de tupeu - calităţi nelipsite românilor - intri frumos “în sistem” şi te aranjezi garantat: dai partea cui trebuie ca să ţi se permită deschiderea unui aprozar în zona ta, iei marfa de la cine trebuie, o vinzi cu preţul care ţi se spune, dar ţi se dă garanţia că în zona ta nimeni altcineva nu va vinde mai ieftin, pregăteşti lunar plicuri pentru băieţii de la Stat, care, în schimb te vor lăsa să vinzi liniştit toate mizeriile si vor închide ochii la evaziunea fiscală.  În aceste condiţii, investiţia ta  e sută la sută sigură, va fi amortizată în maxim 5 luni, iar profiturile nete vor fi de 4-5 ori mai mari decât dacă te apucai de producţie agricolă. Importurile de alimente, electronice, textile, marochinărie, încălţăminte, cosmetice, etc, sunt preferate producţiei exact din aceste considerente. Profitul din activitatea de import este de 4-5 ori mai mare decât în cazul producţiei, incluzând la cheltuieli şi şpaga de rigoare! Asta deoarece bunurile de import pe care noi le cumpărăm sunt achizionate de importator la preţuri de ...deşeuri!

    Da, aţi citit bine: la preţ de deşeuri! Majoritatea bunurilor de import pe are noi le cumpărăm la preţuri occidentale provine din loturi de produse interzise de la comercializare acolo, pentru că prezintă vicii.   Vicii mari sau mici, pentru occidental nu contează: dacă acestea încalcă normele de securitate sanitară sau drepturile consumatorilor sunt bune de aruncat. “Aruncatul” ăsta, însă în Vest înseamnă “distrugere în crematorii speciale sau reciclare cu respectarea criteriilor de mediu” şi costă al naibii de mult! Între alternativa de a mai cheltui încă 10 la sută pentru distrugere sau recondiţionare şi varianta de a economisi banii ăştia vânzându-le românului, care astfel îl scapă de ele, plus 20 -25  la sută din preţ e lesne de intuit ce alege producătorul occidental. De la minus 10, la plus 25, viaţa sună mai frumos.

    Niciun investitor occidental - fie el producător sau comerciant - nu este atât de sinugicaş încât să pună în vânzare produse care, la verificarea tehnică obligatorie s-a constatat că prezintă probleme; sau să vândă marfă expirată. Şi nu atât de frica autorităţilor, cât din cauza sumelor uriaşe care vor trebui plătite despăgubire consumatorilor care au avut ghinionul (sau, după caz bafta) să nimerească produsele cu probleme. Şi care îi vor da în judecată în mod sigur, solicitând daune materiale! Başca imaginea distrusă.

    În Vest sunt cinci mari grupe de produse care sunt interzise de la vânzare: a) bunuri la care defecţiunile tehnice sau viciile dăunătoare sănătăţii sunt depistate chiar pe banda de producţie şi care nici măcar nu mai ajung în secţia de ambalare, ci sunt trimise direct la reciclare/ distrugere; b) bunuri care odată ajunse în magazine, se aleg acolo cu defecţiuni, din diverse cauze (lovire, depozitare în condiţii neprielnice, etc. P.S: aţi observat că mai toate cutiile de conserve din supermarketuri sunt lovite? Da? Bravo! Dacă tot le cumpăraţi într-o veselie, trebuie să ştiţi că prin lovire, emailul de pe pereţii interiori ai cutiilor se sfărâmă = se dizolvă în mâncare şi vă otrăviţi încet, dar sigur!); c) bunuri ale căror vicii trec pur şi simplu de “testul” bancurilor de verificare - că şi tehnolgia mai dă rateuri - şi care sunt depistate abia în magazine sau de către cumpărători; d) bunuri, iniţial ok, dar care, în urma unor studii - ce se finalizează după punerea în vânzare a lor - se ajunge la concluzia că ele dăunează sănătăţii; e) bunuri pe care producătorii le retrag din magazine, deşi produsele sunt în regula, dar nu se mai vând, pe motiv că între timp a apărut alt produs din aceeaşi categorie, mai bun. Producătorul realizează că este mai convenabil pentru el să-l retragă de la vânzare şi să recicleze acele componente care pot fi folosite pentru fabricarea altor produse, din noua generaţie.

    În medie, procentul de bunuri care, din cele cinci motive enumerate mai sus sunt retrase de la vânzare este de 15-20 la sută din ce se fabrică. Pierderile cauzate de retragerea din vânzare a produselor cu probleme sunt recuperate, evident din preţul de vânzare al celor competitive. Orice fabricant are inclus în preţ aceste pierderi, la capitolul “costuri de producţie”, deci nu le plângeţi de milă, că tot Dvs le suportaţi.

    Tot acest proces de reciclare presupune cheltuieli. Care de multe ori ajung şi la jumătate din valoarea componentelor recuperate. Costurile de producţie ale unui bun industrial reprezintă maxim 70 la sută din preţul de vânzare, restul fiind taxe, amortizări şi, bineînţeles, profit. În aceste costuri intră materia primă - care reprezintă cca 50 la sută - plus cheltuielile cu salarii, energie, transport, marketing, pierderi, cercetare, etc,  cheltuieli care compun restul de 20 de procente din costurile de producţie. În cazul unui produs trimis spre reciclare, de recuperat se recuperează doar din materia primă, restul cheltuielilor evident că nu.

    În situaţii ideale, reciclarea amortizează maxim jumătate din costurile cu materia primă, rstul fiind imposibil de reciclat. Adică maxim 25 la sută din ce se spera că se va încasa din vânzarea produsului. Scăzând cheltuielile aferente procesului de reciclare - că tălpile alea nu se dezlipesc singure de pe pantoful cu probleme - cifrate la minim 10-15 la sută din costurile de producţie, se constată că reciclarea salvează, în cele mai frumoase scenarii maxim 15 la sută din pierderea provocată de produsul defect! Există însă o multitudine de produse - mai cu seamă alimentare - unde reciclarea este imposibilă sau interzisă de normele de calitate. Dacă oul sau cartoful nu au trecut testul, ele iau drumul fermelor. Pentru a hrăni porci, nu oameni!